Comemorarea poetului Grigore Vieru: „Casa părintească nu se vinde”

Grigore Vieru s-a născut pe 14 februarie 1935, în satul Pererita, în familia lui Pavel şi Eudochia Vieru, născută Didic. Pe 16 ianuarie 2009, a suferit un grav accident de circulaţie. La 48 de ore după accident, inima lui Grigore Vieru a încetat să bată. A fost înmormântat pe 20 ianuarie 2009 la Chişinău, în cimitirul central din strada Armeană. La înmormântare au asistat câteva zeci de mii de oameni, diviziile lui Grigore Vieru, cum le-a denumit profesorul Dan Dungaciu într-un articol.
Una dintre cele mai celebre, dar şi emoţionante poezii ale regeretatului Grigore Vieru are acest tulburător vers din titlu: „Casa părintească nu se vinde”. Casa părintească a marelui poet basarabean Grigore Vieru, din satul Pererâta, raionul Briceni, transformată în muzeu, a fost inaugurată pe 31 august 2015, de Ziua Limbii Române.

„Casa părintească nu se vinde,
Nu se vinde tot ce este sfânt.
Din atâtea lucruri dragi şi sfinte
Ochii mamei încă ne privesc.
Vom pleca şi noi candva din viaţă
Şi părinţii sus ne-or întreba
Ce mai face casa lor cea dragă,
Cine are grijă azi de ea.”

Aceste versuri au ajuns şi încă ajung la sufletul oricărui cititor datorită sensibilităţii exprimate de către poet, dar şi a adevărului prezentat în poezie cu ajutorul unor cuvinte simple, dar cu o mare încărcătură emoţională!
Am ales să îl comemorăm pe marele scriitor, azi, când ar fi împlinit 82 de ani, referindu‑mă la această poezie care este de fapt „o poveste de viaţă” ce în prezent a prins contur mai mult ca oricând din cauza oamenilor care sunt nevoiţi să plece în străinătate, să îşi lase părinţii bătrâni şi bolnavi singuri sau a tinerilor care pleacă departe, la facultate şi rămân acolo, se căsătoresc şi vin din ce în ce mai rar acasă. În satele din Judeţul Neamţ numărul caselor pustii se înmulţesc, doar adierea vântului se mai aude printre crengile copacilor, banca din faţa casei bătrâneşti nu mai este ocupată ca odinioară, iar pragul casei nu a mai fost călcat de mult timp. Ici‑colo se mai zăreşte câte o bătrânică sau bătrânel cu o cârjă în mâna , stând în faţa porţii, parcă aşteptând pe cineva.