Copiii tradiției, ghidați de o voce de aur. Denisa Luța din Borca și legătura specială pe care a construit-o cu micii interpreți ai locului

În ediția emisiunii La o șuetă cu Alexandra dedicată Denisei Luța din Borca și copiilor îndrumați de ea, discuția a conturat portretul unei tinere pentru care muzica nu înseamnă doar scenă, studii și performanță, ci și responsabilitate, apropiere sufletească și grijă pentru generația care vine din urmă. Invitată alături de câteva dintre fetițele cu care a lucrat, Denisa a vorbit despre parcursul ei, despre rădăcinile din Borca, despre studiile muzicale urmate la Piatra-Neamț și Iași, dar și despre felul în care tradiția poate fi dusă mai departe prin copii, atunci când există răbdare, vocație și dragoste adevărată pentru ceea ce faci.

O tânără artistă formată între rigoarea studiului și chemarea cântecului popular

Din dialog reiese limpede că Denisa Luța și-a construit drumul pas cu pas, cu seriozitate și perseverență. Stabilită în prezent la Iași, ea este masterandă la Universitatea Națională de Arte „George Enescu”, la secția muzicologie, după un traseu care a început devreme, la doar 11 ani, când a plecat din Borca pentru a studia muzica la Piatra-Neamț. A pornit cu violoncelul, a urmat liceul de arte, iar în paralel a mers și la Școala Populară de Arte, unde a studiat canto popular. A încercat și muzica ușoară, însă a mărturisit că adevărata ei legătură sufletească a rămas cu zona folclorică.

Această dublă așezare – între studiul academic și sensibilitatea față de folclor – o definește foarte bine. Denisa nu apare în emisiune doar ca interpretă, ci ca un om care înțelege muzica în profunzime, din mai multe unghiuri: instrumental, teoretic și vocal. Ea însăși spune că este „și instrumentistă, și solistă, și muzicolog în teorie”, formulă care rezumă foarte bine complexitatea pregătirii sale.

Borca, locul din care a plecat, dar de care nu s-a desprins niciodată cu adevărat

Un alt fir important al emisiunii este legătura Denisei cu satul natal. Deși s-a obișnuit cu viața de oraș încă de mică, artista vorbește cu multă căldură despre Borca, despre frumusețea locului, despre liniște, natură, libertate și aerul curat. În contrapunct cu această lume a satului, orașul îi oferă ceea ce ține de dezvoltarea profesională, de contactul cu mediul artistic și de posibilitatea de a crește în carieră. Tocmai de aici apare și tensiunea sinceră a poveștii sale: nevoia de a merge mai departe profesional, fără a rupe însă legătura cu locul din care vine.

Momentul în care vorbește despre familie aduce una dintre cele mai sensibile secvențe ale emisiunii. Denisa spune că plecarea de acasă a fost, într-un fel, o obișnuință încă din copilărie, însă lucrurile s-au schimbat odată cu mutarea aproape definitivă la Iași. Mărturisirea despre mama care a așteptat-o noaptea, după trei săptămâni în care nu ajunsese acasă, dă măsura dorului care există de ambele părți. În același timp, în ciuda greutății, rămâne și sentimentul de mândrie al familiei, convingerea că drumul ales este cel bun.

Profesorul care nu stă deasupra copiilor, ci lângă ei

Poate cea mai frumoasă dimensiune a emisiunii este cea care ține de relația dintre Denisa Luța și copiii cu care a lucrat la Borca. De altfel, prezența fetițelor în studio nu a fost deloc întâmplătoare. Din răspunsurile lor simple și sincere s-a văzut limpede că între ele și Denisa s-a construit o relație autentică, bazată nu doar pe repetiții și disciplină, ci și pe afecțiune, prietenie și încredere. Unele dintre ele spun direct că Denisa este „bună-bună”, altele spun că le place foarte mult să cânte alături de ea, iar Denisa completează cu un detaliu extrem de grăitor: copiii îi scriu pe WhatsApp și o întreabă ce mai face.

De altfel, chiar Denisa explică felul în care vede relația profesor-elev. Spune că, deși este responsabilă și știe când este nevoie de seriozitate, consideră esențial ca un profesor să fie aproape de copii, să intre „în vibe-ul lor, în mintea lor, în sufletul lor” și să nu fie excesiv de autoritar. Este o viziune pedagogică bazată pe apropiere umană, nu pe distanță, iar reacțiile copiilor din emisiune confirmă că această formulă a funcționat.

Copii care cântă, visează și duc mai departe lumea satului

Intervențiile fetițelor au adus naturalețe și farmec întregii emisiuni, dar au spus și ceva important despre mediul în care cresc și despre felul în care tradiția rămâne prezentă în viața lor. Aproape toate vorbesc cu bucurie despre cântat, despre repetiții, despre costumele populare și despre faptul că preferă muzica populară. Unele au început să cânte de aproape doi ani, altele au descoperit singure că au voce, cântând prin casă. Una dintre fete povestește că a ajuns la Denisa după ce a văzut-o la biserică, împreună cu grupul, și atunci s-a hotărât că vrea și ea să meargă la canto.

Dincolo de inocența replicilor, emisiunea arată că acești copii nu sunt doar participanți la niște activități artistice, ci mici purtători de tradiție. Ei cresc într-un mediu în care Paștele înseamnă ouă roșii, cozonac făcut în casă, mers la Înviere și haine noi purtate cu bucurie. Chiar dacă unele detalii s-au modernizat – cozonacul nu mai este întotdeauna făcut în cuptor cu lemne, de exemplu – esența rămâne aceeași: familia, sărbătoarea, biserica și comunitatea.

Pricesne, horă și doină – muzica drept formă de identitate și emoție

Momentele muzicale din emisiune întregesc foarte bine discuția. Denisa și fetele au interpretat priceasna „Blândul păstor”, într-un context firesc, legat de apropierea Paștelui și de proiectele prin care au dus acest repertoriu religios în bisericile din zonă. A fost un moment care a pus în lumină nu doar vocea grupului, ci și o formă de educație prin muzică, una care leagă tradiția religioasă de experiența artistică a copiilor.

A urmat apoi o horă, în ton cu energia costumelor populare și cu bucuria jocului, iar spre final Denisa a interpretat singură o doină, explicând că acest gen îi este foarte drag deoarece prin el simte că poate transmite mai ușor emoțiile care uneori nu pot fi puse în cuvinte. Este, poate, una dintre cele mai importante idei ale emisiunii: muzica populară nu este doar patrimoniu, ci și limbaj interior, mijloc de a spune ceea ce sufletul nu poate formula altfel.

O despărțire necesară, dar dureroasă

Unul dintre cele mai emoționante momente ale dialogului este acela în care Denisa explică de ce a renunțat la activitatea constantă cu copiii din Borca. Programul devenise imposibil de susținut: cursuri universitare, practică, activitate profesională la Iași, repetiții cu o trupă de evenimente, apoi drumurile spre Borca la final de săptămână și orele petrecute acolo cu copiii. În cele din urmă, oboseala și suprasolicitarea și-au spus cuvântul. Denisa recunoaște că nu mai reușea să dea randamentul dorit, că devenise agitată și că a simțit nevoia să se oprească înainte ca lucrurile să se degradeze mai mult.

Felul în care vorbește despre această alegere arată însă că nu a fost o simplă reorganizare de program, ci o despărțire trăită cu suferință. Se simte regretul pentru copiii de care s-a atașat și pentru părinții care au avut încredere în ea. Tocmai de aceea, emisiunea nu devine doar o poveste despre succes sau talent, ci și una despre limite omenești, despre alegeri dificile și despre maturitatea de a recunoaște când nu mai poți duce totul.

Un exemplu de urmat pentru tinerii care își caută drumul

Din întreaga discuție, Denisa Luța apare ca un exemplu de echilibru între ambiție și sensibilitate. Este un om care și-a urmat vocația, care a muncit pentru a se forma, care și-a asumat plecarea din sat pentru a se dezvolta profesional, dar care nu și-a uitat niciodată rădăcinile. În același timp, felul în care s-a apropiat de copii și i-a încurajat arată că talentul adevărat nu stă doar în voce, ci și în capacitatea de a-i ridica și pe alții odată cu tine.

Episodul La o șuetă cu Alexandra dedicat Denisei Luța este, în fond, mai mult decât o simplă prezentare a unei tinere interprete. Este o pledoarie pentru tradiție dusă mai departe cu naturalețe, pentru educație prin blândețe și pentru ideea că satul românesc încă poate crește copii frumoși, talentați și ancorați în valorile care contează. Iar atunci când acești copii sunt ghidați de o voce de aur și de un suflet pe măsură, tradiția nu rămâne doar o amintire, ci devine viitor.