Drumul zbuciumat parcurs de Floarea Timariu şi moştenirea lăsată de aceasta

În vara lui ’44, Floarea Timariu avea 24 de ani, era căsătorită cu Grigore a lui Gheorghe a Titului din Pintec, ea, Floarea, se trăgea de la Bicazul Ardelean, de peste deal de Pintec. Avea la vremea aceea 3 copii, Mărioara, Grigoraș și Ileana, nou născută. Pe Grigoraș avea să îl piardă în acel an iar pe Domnica, în 1961 dar, Dumnezeu avea să-i dea încă 9 copii, au fost 12 de toți.

Frontul avansa puternic, iar Pintecul era graniță a Imperiului. Jandarmii, au început evacuarea populației în vederea refugierii. Floarea, și-a lăsat cei doi copii mai mari sus, la Piciorul Tablii unde locuia cu socrii, și-a luat fetița neînțărcată încă, și a dat fuga peste deal, la Bicaz să-și anunțe părinții de plecarea în pribegie. Grigore, soțul ei era plecat pe front, rămăsese singură, cu socrii și copiii, știa că ai ei sunt îngrijorați și-a dat fuga să-i liniștească. Era un drum prin munte de 4 ore între Pintec și satul ei de obârșie.

Trebuie să fi fost un drum anevoios și greoi, își schimba copilul la umbra brazilor, alăpta, căra odorul și cu siguranță, un bagaj cu schimburi pentru copil și merinde, câte mai găsise .
Ajunsă la casa părintească, a dat buzna să-și îmbrățișeze mama și să-și potolească jăratecul din suflet la pieptul ei. Dar, mama și cei dragi nu mai erau, fuseseră evacuați iar casa, ocupată de armata eliberatoare. Povestea Floarea că, a văzut cum pe lada de zestre a mamei stătea soția unui soldat rus ( așa și-a imaginat ea, că ar fi soția unuia dintre soldații din casă ), spunea că i s-a sfârșiat inima văzând toate lucrurile mamei sub bocancii soldaților. În disperarea ce a cuprins-o, a luat fața de masă țesută de mama ei, era pusă pe una din mese, a ridicat-o pe femeia de pe ladă și a scos tot ce a apucat în grabă din lădoi, avea nevoie de pelinci curate pentru copil, înțelesese că nu poate înnopta acolo, știa că trebuie să străbată iar munții să ajungă la ceilalți copii. Povestea Florarea Timariu, că nimeni n-a zis nimic când a năvălit, preț de un minut sau două, în casa părintească, i-au privit surprinși tulburarea și i-au dat pace.

Drumul de întoarcere a mistuit-o atât fizic cât și sufletește, se gândea dacă avea să-i mai vadă pe ai ei și cum îi va găsi pe copii lăsați în Pintec. În starea ei, nu a mai ocolit tranșeele pe cărările știute și a fost prinsă de soldații Imperiului. A fost somată și amenințată să se întoarcă. Dar, unde? Unde avea ea să plece fără ceilalți prunci ? Femeie puternică, cu focul unei mame despărțite de copiii ei, Floarea reușește să se facă înțeleasă, știa câteva cuvinte în limba soldaților iar aceștia învățaseră și ei câteva cuvinte romanești. Un soldat, i-a luat fetița și a ținut-o în tranșeu până când mama, a trecut undeva mai pe la deal, unde se putea trece fără pericol. Și-a luat copila și-a fugit spre bordeiul socrului, a văzut din depărtare, carul cu boi încărcat de Gheorghe a lui Titu Timariu cu ce putuse lua din casă pentru pribegia ce-i aștepta. Când a ajuns ea, jandarmii îl somau pe Titu să plece, acesta se ruga pentru înțelegere, își aștepta nora, mama nepoțeilor aflați cu el. Au plecat în refugiere, s-au întors acasă când timpurile s-au mai limpezit.

Din lada de zestre a mamei, Floarea, a luat la repezeală ce a apucat, câteva pânze, țesături și ia din imagini, o ie simplă, cu pânză țesută în casă și cusută de mama Floarei Timariu, o ie cu o mie de lacrimi, o ie amintire a zbuciumului unei femei tinere, mamă, fiică și soție, purtând toate durerile și îngrijorările ei dar, și grija pentru zestrea părintească. Astăzi, Floarea nu mai este, au rămas în urma ei 10 copii ( din 12 născuți ) peste 40 de nepoți, mulți strănepoți și tot ceea ce a țesut și a cusut cu drag o viață.

Sursa:IA Academia Tulgheș