” În memoria bunicii, „minunea” copilăriei mele… „

Copilăria mea are gust de mere coapte, cu nucă, miere și scorțișoară.
Când mă simt tristă sau dorul de vremuri apuse mă apasă, dau fuga la bucătărie, pornesc cuptorul și pun merele la copt, singura rețetă a fericirii care dă roade. Casa mi se umple de parfumul copilăriei și amintiri care mai de care năvălesc în bucătărie, pregătite să luăm masa împreună. Nici nu știu când a zburat timpul; parcă ieri alergam prin grădina bunicii după puii de găină, dornică să le ofer din iubirea mea nemărginită.
Satul copilăriei mele are chipul bunicii. Probabil a ieșit dintr-o carte cu povești; ea este zâna cea bună care îmi călăuzește drumul vieții. Bunica mea este exemplul care îmi vine în minte ori de câte ori aud cuvântul „minune”, căci nu putea fi altceva.
Sigur era trimisă de Dumnezeu pe acest pământ pentru a aduce mângâiere și pentru a sădi Speranța în sufletul meu.
Chipul ei ca o icoană, cu ochii blajini, izvor de bunătate, cu glasul melodios și dulce, ce mi-a spus povești frumoase în care prințesa eram eu, având grijă să am parte de cel mai liniștit somn. Ea a sădit în sufletul meu sentimentele cele mai pure și înălțătoare, fără a folosi cuvinte mari sau expresii abstracte, ci doar prin puterea propriului exemplu. Buzele ei nu au cunoscut vreodată vorbele urâte; nu am auzit-o niciodată vorbind de rău pe cineva, căci ea iubea pe toată lumea. Vorbele ei îmi răsună în auz: „Să nu vorbești de rău de nimeni, căci îți calci sufletul în picioare; să nu judeci, căci nu știi ce luptă trăiește fiecare. Daca nu poți ajuta cu lucruri materiale, adu-i celui necăjit o vorbă bună, căci aceasta înalță sufletul.”
Bunica m-a învățat ce înseamnă credința; mi-a spus să nu uit niciodată de Dumnezeu, căci nici el nu uită de mine; fără El viața noastră ar fi întunecată, un drum sinuos, plin de spini și fără o destinație. Ne așezam în genunchi la marginea patului și cu glasul șoptit vorbeam cu „Doamne-Doamne”. Mereu trăgeam cu ochiul la ea, această ființă minunată, care la lumina lumânării parcă era un personaj de poveste; puteai observa cum emană căldură și bunătate prin toți porii.
Copilăria mea a fost dulce; îmi făcea toate poftele și mă uimea cu tot felul de bunătăți gustoase de nu te puteai opri din mâncat. Misterul copilăriei mele a fost faptul că nu înțelegeam de ce aceleași bucate gătite de altcineva aveau alt gust. Într-o zi m-am decis să o întreb:
-Bunico, de ce mâncarea ta are un gust special?
Iar ea, zâmbind și mângâindu-mă pe creștet, mi-a spus:
-Acesta este secretul meu: pun câte un strop din suflet.
-Și ți-a mai rămas suflet? Gătești mult, bunico!
A zâmbit și mi-a spus că pentru mine va avea mereu. Știu că am rămas uimită zile intregi, căutând în mâncare să văd cum arată stropii aceștia de suflet. Nu i-am găsit, desigur, și m-am resemnat, mulțumindu-mă cu savoarea aceea minunată dată de esența sufletului ei pur.
Însă, cel mai mult iubeam merele coapte în cuptor; aroma lor îmi dădea o stare de bine, care nu dispărea zile întregi. Era un fel de elixir al fericirii și dădeam fuga la ea și o rugam frumos să îmi prepare „mere cu aromă de suflet” ori de câte ori mă simțeam tristă.
Bunica m-a învățat ce înseamnă bunătatea, credința, speranța și fericirea. Părinții m-au ajutat să devin cine sunt astăzi; bunica mi-a pus în suflet un soare care să mă încălzească mereu, oricât de geroasă ar fi viața. Când m-a părăsit bunica, plecând la „Doamne-Doamne” mult prea devreme, m-a părăsit și copilăria. M-am trezit aproape adult, plină de tristețe, cu un sentiment de singurătate ce mă încolțea într-un ungher al vieții. Se schimbase totul; pierdusem brusc izvorul fericirii mele, dar aveam un soare în suflet. De fapt, am înțeles mai târziu că bunica nu m-a părăsit nicicând; a luat-o Dumnezeu lângă el să emane și în Grădina Sa bunătate, căldură, iubire. Simt că este in continuare zâna mea cea bună, ce îmi călăuzește pașii în drumul vieții. Doar că acum trebuie să îmi pun singură merele la copt; să îmi prepar singură elixirul fericirii, respectând rețeta ei.
Dar de fiecare dată o fac cu drag, căci știu că mă simt mai aproape de ea. Le scot aburind din cuptor, mă așez la masă și închid ochii și mă văd acasă la bunica și stăm pe prispă, chicotind și așteptând să se mai răcească merele. Mă uit la chipul ei frumos și îl acopăr cu o ploaie de sărutări; apoi o prind într-o îmbrățișare care mi-aș dori să fie eternă.
Satul are imaginea bunicii deoarece ea nu era doar o persoană; era un întreg Univers. Ea era izvorul vieții în mica mea comunitate rurală; unde se afla ea, totul era mai vesel, mai colorat. Fără ea, satul nu mai are strălucirea de altădată, dar îi păstrează amintirea cu sfințenie. Cred că și din acest motiv îl îndrăgesc atât de tare. Oriunde m-aș duce, în livadă, acasă, în grădină, pe dealurile unde făceam fân, pe ulițe, îi simt prezența. Satul meu drag este un cufăr cu amintiri prețioase; o punte de legătură între sufletul meu copilăros și zâna mea cea bună.
Copilăria are gust a mere coapte… Fericirea are chipul bunicii mele…
În memoria bunicii, „minunea” copilăriei mele…

Sursa: „Ecoul Hangului”; Ana Maria Dîrțu