Tradițiile poporului român, acasă la nenea Niculiță Husaru

” Astăzi, vă povestim despre cămeșa lui nenea Niculiță Husaru de la Pintec și un loc de poveste, o viață de zbucium, o viață în care, prin perseverență, hărnicie și înțelepciune, binele a învins greul și au trăit fericiți până la adânci bătrânețe.
L-am găsit pe nenea Niculiță citind Biblia, era în căsuța lui, focul ardea mocnit, afară zăpadă albă și multă, munți și o adiere a timpului care parcă a stat în loc. Ordinea și tihna lucrurilor din casă arată mână de gospodari, oameni hotărâți și pricepuți. Acum tanti Aurelia nu mai este, a plecat la odihnă, au rămas grăitoare, martore ale priceperii și destoiniciei ei, minunatele țesături și lucruri de mână cu care și-a îmbrăcat casa și familia. Și să nu o fi cunoscut vreodată, după cum arată lucrurile în casa lor, îți dai seama ce femeie pricepută a fost.
Nenea poartă pantaloni din suman negru de lână „făcuți de femeie”, casa poartă țesături înflorate și pe perete stau portretele lor din tinerețe și un tablou al socrilor lui nenea Niculiță, îmbrăcați în haine naționale. Ne luăm în vorbă și timpul se oprește în loc, povestește atât de frumos că uiți de tine. Are 88 de ani și își amintește detalii din trecutul îndepărtat pe când era fecior acasă. Erau 8 frați, 5 feciori și 3 fete, tata și unul din băieți au murit intr-un accident de muncă în pădure, mama a rămas văduvă singură cu 7 copii, Războiul nu s-a ostenit să-i ocolească, chit că aveau deja războiul lor cu viața și a început greul cel greu. Locuiau în zona de graniță a Imperiului, la Neagra, un sat din Bicazul Ardelean (pe lângă Cheile Bicazului), era periculos fiind conflict deschis, populația a fost evacuată și au plecat pribegi, „în refugiere” așa cum spun bătrânii, pe atunci copii. Singură, cu 7 copii mama a trebuit să găsească soluții pentru a supraviețui, un băiat a plecat „slugă” la Vaduri la un om înstărit, un alt băiat fusese luat pe front unde și-a găsit sfârșitul, iar ea cu ceilalți copii s-au oprit la o gospodărie unde munceau pentru a supraviețui acestei grele încercări.
S-a anunțat pacea și retragerea trupelor străine, sătenii s-au reîntors la casele lor, așa a făcut și această familie însă nimic nu mai era cum a fost. Ei mai puțini și cu inimile zdrobite, obosiți și plini de lipsuri, iar casa distrusă. Au luat-o de la început, povestea badea că aveau o văcuță care îi hrănea, au dormit pe paie până au reușit să-și facă din nou condiții de trai, mama și surorile lucrau în sat pentru lână și bumbac, noaptea țeseau, torceau și lucrau pentru a putea îmbraca familia și casa, lucrau cum puteau, la gura sobei pentru că gazul de lampă era un lux, a spus nenea că „erau chinuite tare femeile pe atunci, noi veneam de la muncă și dormeam noaptea, ele lucrau la gura sobei să ne poată îmbraca, spălau în râu cu apă rece, băteau cu maiu pânzele să fie moi, era vai de ele bietele”.
Își amintește cum a stat două săptămâni ascuns în munți cu fratele său să păzească niște vite, „când s-au retras trupele străine, soldații luau tot, mai ales vite, le încărcau în camioane și nu știu unde le duceau, noi rămâneam flămânzi, am fugit în munți să le ferim, mureau mulți oameni prin păduri, erau mine rămase de la razboi, a fost greu tare atunci să ne ferim de mine și să ne tot ascundem de soldați, cu tot cu vite, așa e când se retrage frontul, fac prăpăd.”
A venit foametea și familia nu avea cu ce se hrăni, la Banat „se făcuse pâinea” și era un adevărat exod, dar fără bani, cine să le dea grâu? Nenea Niculiță a plecat cu trenul, ” trenul Foamea îi zicea, era gratuit, dar aglomerat și plin de păduchi, te umpleau păduchii dacă mergeai cu el, da’ ce să faci? Am mers cu un cumnat, ne-am tocmit să stau argat un an de zile pentru 300kg de grâu, așa că, eu am rămas slugă la Banat într-un sat, de la Crăciun pân’ la Crăciun, iar cumnatul a plecat cu 6 saci de grâu acasă să ducă pâine căci nu aveau ce mânca. Un an de zile, am dormit cu caii în grajd, intram în casă cât să mănânc și înapoi la treabă. Eram obișnuit cu greul, cât am fost slugă în timpul războiului, mergeam cu oile o zi întreagă și aveam în traistă doar o ceapă și mămăligă rece, asta în fiecare zi. Dar, a dat Dumnezeu și au trecut toate, acu’ e bine, e belșug, voi nu știți, dar e bine că e pace și e mai ușor. Acum oamenii vor mai mult chiar dacă le trebuie puțin, se chinuie degeaba.”
Multe am povestit cu nenea Niculiță, despre viață, familie și despre vremelnicia lucrurilor, se uită în jur și nu-i vine să creadă că a zburat timpul, se întreabă ce se va alege de toate lucrurile pentru care el și tanti Aurelia au muncit, cui vor mai trebui? E credincios și vede sfârșitul de aici ca pe un nou început acolo, așteaptă „pașaportul de la femeie” și râde ștrengărește când spune asta, nu i se umbrește fața, e împăcat, a trăit o viață cât zece, a muncit mult, a construit și a creat o familie frumoasă, are copii și nepoți, și-a trăit viața frumos chiar dacă nu i-a fost mereu dragă.” ; Sursa: IA Academia Tulgheș