Ce se întâmplă cu țara aceasta? Între frică, neputință și mândria de a fi român

Urșii coboară printre oameni, bătrânii sunt tâlhăriți pe drumul spre casă, femeile își pierd viața în mâinile celor care ar fi trebuit să le iubească, iar șoselele se transformă, uneori, în piste de mare viteză. Între timp, omul obișnuit își numără banii, își calculează facturile și se întreabă cât mai poate duce.

Ce se întâmplă cu țara aceasta? O întrebare pe care o auzim tot mai des, rostită când cu revoltă, când cu amărăciune, când cu acea oboseală sufletească pe care nici somnul, nici trecerea timpului nu par să o mai vindece.

Parcă, de la o zi la alta, România devine un loc în care omul simplu trebuie să se teamă de tot mai multe lucruri. Se teme când iese din casă, se teme când se întoarce, se teme când își deschide portofelul și, uneori, se teme chiar și pentru ziua de mâine.

Urșii ajung pe străzi, printre gospodării și pe lângă locuințele oamenilor, iar sentimentul de nesiguranță crește în comunitățile în care astfel de întâlniri au devenit o realitate apăsătoare. Oamenii se întreabă dacă mai pot merge liniștiți pe drumurile pe care au copilărit, dacă își mai pot lăsa copiii să se joace fără teamă și dacă autoritățile vor găsi, în cele din urmă, soluții care să protejeze atât viețile omenești, cât și fauna sălbatică.

Pe străzi, alte pericole pândesc la fiecare pas. O femeie de 69 de ani poate pleca spre casă și poate ajunge victimă a unei tâlhării. Un om care și-a petrecut o viață muncind poate fi umilit, lovit sau lăsat cu sentimentul că siguranța lui valorează prea puțin. Iar atunci când asemenea fapte se repetă, nu doar victimele suferă, ci întreaga comunitate începe să trăiască sub semnul neîncrederii.

Și mai dureros este că, pentru prea multe femei, pericolul nu vine de pe stradă, de la un necunoscut, ci din propria locuință, din partea bărbatului care le-a promis iubire, protecție și respect. Femei ucise de soți sau de parteneri, destine curmate, copii rămași fără mame și familii distruse. În spatele fiecărei asemenea tragedii există o viață, o poveste și, uneori, semnale de alarmă care nu au fost luate suficient de în serios.

Câte tragedii mai trebuie să se întâmple pentru ca protejarea victimelor violenței domestice să fie tratată ca o prioritate reală? Câte femei trebuie să ceară ajutor înainte ca acel ajutor să vină la timp? Nu este suficient să deplângem victimele după ce totul s-a sfârșit. Avem nevoie de prevenție, de intervenții prompte, de instituții care își fac datoria și de o societate care nu mai întoarce privirea atunci când violența bate la ușa vecinului.

Pe șosele, unii șoferi par să fi uitat că automobilul nu este o armă de demonstrație a curajului, iar drumul public nu este un circuit de curse. Când cineva gonește cu 155 de kilometri pe oră acolo unde condițiile de circulație nu permit o asemenea viteză, nu își pune în pericol doar propria viață. Pune în pericol viața unor oameni care poate se întorc de la serviciu, își duc copiii la școală sau merg pur și simplu spre casă.

O clipă de inconștiență poate lăsa în urmă o familie distrusă. Și atunci, din nou, ne întrebăm de ce, deși avem legi, reguli și sancțiuni, unii continuă să se comporte de parcă viața celorlalți nu ar avea nicio valoare.

Nesiguranța nu este singura povară a românului. Există și lupta zilnică, tăcută, cu facturile, cu prețurile și cu veniturile care par să se micșoreze de la o lună la alta.

Muncești o viață, plătești taxe, contribui la bugetul statului și speri că, la bătrânețe, vei putea trăi decent. Apoi vine momentul în care trebuie să achiți impozitul pentru casa ta, pentru terenul tău, pentru lucrurile agonisite cu trudă. Și te trezești că locul pe care l-ai construit cu sacrificii ajunge să fie o povară.

Nu ceri să trăiești în lux, ceri doar să poți trăi cu demnitate în propria țară.

Te duci la pompă și te uiți la prețul benzinei și al motorinei. Faci socoteli, renunți la un drum, amâni o vizită, cauți alternative. Ajungi să te întrebi dacă nu cumva bicicleta ar fi soluția mai potrivită, nu din dorința de a face mișcare, ci pentru că fiecare kilometru cu mașina începe să coste prea mult.

Intri în magazin și descoperi că suma cu care, nu demult, umpleai o sacoșă abia îți mai ajunge pentru câteva lucruri de bază. Pâinea, laptele, carnea, legumele și celelalte alimente necesare unei familii devin elemente ale unui calcul permanent. Pui un produs în coș, îl scoți pe altul și înveți, fără să vrei, să renunți.

Iar cel mai greu este pentru pensionarul care numără fiecare leu, pentru părintele care trebuie să asigure tot ce le este necesar copiilor și pentru angajatul care muncește cinstit, dar simte că salariul se termină cu mult înaintea lunii.

În tot acest timp, cetățeanul așteaptă. Așteaptă soluții, explicații, măsuri care să-i ușureze viața și instituții care să-i apere drepturile. Așteaptă să vadă că efortul său contează, că legile se aplică, că nedreptatea nu este tratată cu indiferență și că statul nu își amintește de el doar atunci când are de încasat taxe.

Desigur, problemele unei țări nu se rezolvă peste noapte. Nici siguranța publică, nici prețurile, nici dificultățile economice nu pot fi schimbate printr-un simplu discurs, dar există o diferență uriașă între a avea probleme și a lăsa oamenii să creadă că s-au obișnuit cu ele. Între a recunoaște dificultățile și a le trata cu responsabilitate. Între a promite și a face.

Cetățeanul nu are nevoie doar de explicații, are nevoie de rezultate, de măsuri coerente, de responsabilitate și de sentimentul că cineva, undeva, se gândește și la el.

Când toate acestea par să lipsească, oamenii ajung să se resemneze. Unii tac și îndură, alții protestează, scriu, întreabă și cer socoteală, iar alții își fac bagajele și pleacă.

Pleacă tineri care ar fi putut construi aici, pleacă părinți care vor un viitor mai sigur pentru copiii lor, pleacă oameni care nu mai vor să muncească departe de familie, dar simt că acasă nu mai găsesc echilibrul pe care îl caută. Odată cu fiecare plecare, România pierde nu doar forță de muncă, ci și speranță, pricepere și legături de familie.

Nu-i putem judeca pe cei care aleg să plece. Nici nu putem pretinde că dragostea de țară ar trebui să însemne acceptarea oricărei nedreptăți. Uneori, plecarea este o alegere dureroasă, făcută tocmai pentru a le oferi celor dragi o viață mai bună. Dar fiecare plecare ridică aceeași întrebare: ce trebuie să se schimbe pentru ca oamenii să-și dorească să rămână?

Și iată că se apropie din nou 1 Decembrie, Ziua Națională a României. Vor flutura steaguri, se vor rosti discursuri solemne, se vor intona imnuri și vom auzi, din toate părțile, cuvinte despre patriotism, unitate și mândria de a fi român.

Este firesc să ne iubim țara, să ne respectăm istoria, să ne cinstim înaintașii și să ne bucurăm de limba, cultura și tradițiile noastre. România nu este vinovată pentru toate neajunsurile prezentului. România este și pământul părinților noștri, locul în care ne-am născut, în care ne sunt rădăcinile și în care, poate, ne-am dori să ne creștem copiii.

Patriotismul nu poate fi doar o sărbătoare de o zi.

Nu putem să ne plângem tot anul de prețuri, de nedreptăți, de nesiguranță și de lipsa perspectivelor, iar pe 1 Decembrie să credem că toate aceste probleme dispar sub culorile tricolorului. Nu putem confunda dragostea de țară cu tăcerea și nici mândria națională cu obligația de a accepta orice.

A fi patriot înseamnă și să-ți dorești o țară în care bătrânii să poată merge liniștiți spre casă, femeile să nu se teamă de cei care le sunt parteneri, șoferii să respecte viața celorlalți, iar oamenii care muncesc cinstit să-și poată permite un trai decent. Înseamnă să ceri instituțiilor să fie responsabile, să aperi dreptatea și să nu te obișnuiești cu răul doar pentru că îl întâlnești prea des.

Înseamnă să iubești România suficient de mult încât să nu te prefaci că totul este bine atunci când nu este.

Poate că, înainte de a striga cu toții „Mândru că sunt român!”, ar trebui să ne întrebăm ce fel de Românie vrem să lăsăm generațiilor care vin. Una în care oamenii trăiesc cu teamă, în care munca abia le ajunge pentru supraviețuire și în care plecarea pare singura soluție? Sau una în care siguranța, demnitatea, respectul și dreptatea să nu fie privilegii, ci lucruri firești?

Pentru că o țară nu înseamnă doar granițe, drapel și imn, O țară înseamnă oamenii ei, Iar dacă oamenii sunt apăsați de griji, dacă se simt neprotejați și dacă își pierd încrederea că lucrurile se mai pot îndrepta, atunci avem cu toții motive să ne oprim și să ne întrebăm unde am greșit și ce mai putem face.

De 1 Decembrie, să nu ne fie rușine să fim români. Să ne fie rușine doar de indiferența care ne face să acceptăm că semenii noștri pot trăi în frică, în sărăcie sau în nedreptate.

Mândria de a fi român să nu se termine odată cu parada, cu discursurile și cu ultima bătaie a clopotelor. Să continue în fiecare zi, prin felul în care ne facem datoria, prin grija față de celălalt și prin curajul de a cere o țară mai bună.

Pentru că România nu are nevoie doar de cetățeni care să o sărbătorească o zi pe an, are nevoie de oameni care să nu renunțe la ea în celelalte 364 de zile.